Arhive pe etichete: depresie

Sun is up!

A fost o perioada in care am fost trista, abatuta, nemultumita, cand toate mi se intamplau numai mie, eram ca un magnet, poate am fost si in depresie dar n-am recunoscut niciodata, mereu am crezut ca o sa pot sa ma ridic singura, sa desenez soarele chiar daca afara-i inorat. Evident ca nu e chiar asa in realitate, uneori uiti si cum arata soarele dar dupa ce iti pansezi ranile, le ingrijesti bine, ajungi sa te vindeci. Raman cicatrici dar cine nu are cicatrici? Important e sa stii cum sa le ascunzi.

Dupa o astfel de perioada neagra, m-am plans eu si pe blog din cand in cand, am hotarat ca trebuie sa fac o sedinta la care sa participe eu cu mine si cu sinele meu si sa analizam niste situatii, sa facem niste calcule, sa punem ordine in lucruri. Concluzia a fost ca in primul rand trebuia sa ma impac cu mine, sa cred in mine si in fortele proprii, sa ma focusez pe ce imi place, sa iau lucrurile cum vin fara prea multa analiza si sa pasesc inainte orice s-ar intampla.

Si atunci nu a mai fost nevoie sa desenez soarele, sa alung norii, sa ma fortez pentru a zambi, a fost deajuns sa deschid ochii si sa ma bucur de soarele care stralucea pe cer, sa ma las invaluita de lumina, bucurie si zambete.

Puterea de a schimba ceva e in noi, trebuie doar sa credem!

Happy Anniversary for us!

 

Go on!

Ai picat un examen si acum trebuie sa o iei de la capat, sa recitesti toate cursurile, sa aprofundezi, sa te inscri la sesiune de restante si sa-l dai din nou… tratamentul pe care il faci nu da rezultate si trebuie sa faci iarasi seturi de analiza, sa cauti cauza, sa o iei de la capat…ti-ai pierdut jobul si e foarte greu sa gasesti un alt job …te-a parasit iubitul si trebuie sa-ti vindeci ranile si sa o iei de la capat, sau…as putea continua la infinit pentru ca sunt atat de multe situatii care apar pe parcursul vietii, atat de multe piedici, de foarte multe ori trebuie sa o iei de la capat, trebuie sa te ridici si sa mergi mai departe. Si nu e usor, nu-i usor deloc, dar mereu trebuie sa gasim acel motiv care sa ne faca sa ne dorim sa mergem mai departe, sa nu ne oprim, sa luptam cu toti si cu toate.

Am vazut tot mai multe persoane  in depresie si care nu mai vad acea luminita de la capatul tunelului dar daca ma gandesc bine toti am fost cel putin o data in aceasta situatie de deprimare si depresie dar am luptat, am gasit acea motivatie de care aveam nevoie. Puterea de a merge mai departe, de a o lua de la capat again and again sta in noi. Noi insine suntem motivatia.

Cand ti-a fost cel mai greu sa te ridici, sa-ti scuturi praful si sa o iei de la capat?

Stepping stone!

Cartile de povesti sunt vinovate, acolo se regasesc povesti frumoase de dragoste, acolo printesele intalnesc printi frumosi care le adora si le iubesc, zmei care le fura si printi fermecatori si viteji care lupta pentru ele si le aduc inapoi. Mereu e cu happy end!

Si ajungem adolescenti, simtim primi fiori atunci cand ne place un baiat sau o fata si credem ca e ca in cartile citite sa adormim seara, ca o sa ne indragostim, o sa ramanem toata viata impreuna si ca o sa ne iubim pana la adanci batraneti.

Si suntem tare dezamagiti atunci cand dragostea dispare, si plangem, ne tanguim, ajungem la depresie, ne doare sufletul si nu ne mai dorim sa iubim.

Si dupa ce trece un timp avem impresia ca ne-am maturizat ca nu o sa ne mai aruncam cu capul inainte, ca daca nu ne-a iesit din prima sigur ne iese din a doua. Si iarasi ajungem sa ne punem sufletul pe tava, sa visam cu ochii deschisi, sa iubim neconditionat si ne trezim intr-o buna zi parasiti, cu sufletul iarasi praf si pulbere, adunand cioburile sparte si incercand sa refacem puzzle-ul. Si nu intelegem cum altii pot si noi nu putem, si plangem ca numai noi nu avem noroc, ca am iubit cu tot sufletul si ca am primit doar tristete.

Si ne trezim la 25 de ani ca suntem ingropati in munca, ca defapt la 18 ani visam ca la aceasta varsta suntem casatoriti si avem minim un copil si incepem sa cautam ca sa ne implinim. Si cautam cautam dar mereu cand cauti nu gasesti, si atunci ne afundam mai tare in munca si ne zicem ” daca e sa fie o sa fie”. Si trec anii, intre timp incepem sa ne distram, ca doar prostii iubesc(nu eu am zis asta, am citat doar), noi acum ne-am maturizat, nu mai credem in asa ceva, avem inima de piatra si nu ne mai lasam usor dusi de val.

Si asa ajungem la 30 de ani, suntem maturi, ne dam seama ca dragostea care nu ne-a omorat ne-a intarit si suntem siguri ca momentul nostru nu a sosit inca, doar ca atunci cand o sa apara o sa ne dam seama cu siguranta.

Incercam sa deschidem ochii si celor care inca cred in povestiile de dragoste descrise in cartile cu printi si printese dar degeaba ca fiecare trebuie sa-si traiasca propria poveste, sa invete si sa se intareasca.

Si da cand apare ne dam seama din prima clipa, toate astea se simt, se traiesc, nu se pot explica. Asa trebuie sa fie!

Viata si realitatea e putin diferita intotdeauna, ne da ceea ce trebuie sa ne dea nu ceea ce ne dorim noi si toate astea spre binele nostru.

Lucrurile bune se obtin greu! e nevoie de timp si perseverenta! dar si cand le obtii te simti cel mai implinit!

Jobul, un ideal?

 

Inca din primul an de scoala ne pragatim treptat treptat pentru ceea ce inseamna cariera, pentru o viata mai frumoasa si mai placuta, dar si usoara in acelasi timp. Visam sa fim aviatori, doctori, profesori, soferi, luptatori, printese, sau mai stiu eu ce.

Facem scoala peste scoala, terminam liceul si atunci apare prima intrebare adevarata- ce vreau sa fac mai departe? apoi alegem facultatea si drumul pe care vrem sa-l urmam. Terminam facultatea si ne aprofundam studiile, facem masterate si doctorate si apoi vine timpul sa muncim.

Imi amintesc cand mi-am luat licenta ca trebuia sa fac urmatorul pas, sa muncesc. Dar ce sa muncesc? cautam in ziare si pe site-uri dedicate joburi in domeniu, si nu gaseam, si atunci m-am gandit oare ce as putea face? si asa am ajuns sa lucrez pe domeniul comercial si economic desi sunt inginer.

Nu mi-a fost simplu si nici acum nu imi este dar aveam nevoie de bani, din ceva trebuie platite facturile, ceva trebuie sa faci, nu poti astepta sa-ti cada din cer.

Sunt destul de conservatoare, sunt la al doilea job, recunosc ca imi place stabilitatea, si ca de multe ori aleg stabilitatea decat un job care azi poate fi si maine nu.

Nu e jobul ideal, dar cand ma trezesc dimineata nu ma duc cu groaza la job, stiu ca e o noua zi, ca pot aparea probleme dar stiu ca sunt si capabila sa gasesc solutii, si chiar daca uneori zic „am avut o zi cat China” dupa o noapte de somn imi revin.

La primul job am avut o perioada groaznica, in care nu-mi doream sa mai merg la job, imi era extrem de greu dar am rezistat si in asemenea conditii dar cand s-a invit oportunitatea sa plec nu m-am uitat in urma, am pasit sigura spre altceva.

E important sa-ti placa ceea ce faci, sa nu simti jobul o povara grea, sa-ti placa sa muncesti, sa nu te complaci in anumite situatii la nesfarsit. Am vazut multe persoane pasionate de ceea ce fac, care nu s-ar vedea intr-un alt loc, jobul le aduce implinirea necesara. Pana la urma 80% din viata ne-o petrecem la job, colegii si locatia sunt o a doua casa pentru noi, uneori stam mai mult cu ei decat cu propria familie, iar daca relatiile nu sunt ok si suntem mereu nemultumiti jobul e o adevarata povara care ne poate duce la depresie.

In ziua de azi joburile bune se gasesc greu,un job bun e foarte vanat, lumea se bate pentru el, daca te uiti pe site-urile de profil nu prea ai ce sa alegi, vorba mea ” videochatul ne mananca viata”.

Evident ca muncim pentru bani, altfel am face volutariat, nu ne-ar trebui contract de munca, si ca in tara noastra joburile sunt slab platite, dar rau cu rau si mai rau fara de rau, nu prea putem zice nimic. Dar vorba unui coleg „o sa treaca si criza asta, trebuie sa vina si vremuri mai bune.”

Eu cred ca patronii nostrii nu ne pot plati la adevarata valoare, nu-si permit sa ne plateasca toate calitatile pe care le avem si nici nu ne iubesc asa de mult incat sa ne puna si pe noi printre prioritatile lor, altfel cum s-ar imbogatii ei? cum ar mai exista clase sociale ? dar totusi nu trebuie sa-si permita luxul de a-si bate joc de noi, eu cred ca roata pana la urma se intoarce si o sa ajunga si ei jos si noi deasupra.(poate nu in lumea asta, dar plata fara rasplata nu exista)

Sunteti multumiti de jobul pe care il aveti? Va impliniti prin munca? Ce faceti atunci cand munca va nemultumeste? va complaceti sau luati imediat atitudine?