Arhive pe etichete: ideal

Jobul, un ideal?

 

Inca din primul an de scoala ne pragatim treptat treptat pentru ceea ce inseamna cariera, pentru o viata mai frumoasa si mai placuta, dar si usoara in acelasi timp. Visam sa fim aviatori, doctori, profesori, soferi, luptatori, printese, sau mai stiu eu ce.

Facem scoala peste scoala, terminam liceul si atunci apare prima intrebare adevarata- ce vreau sa fac mai departe? apoi alegem facultatea si drumul pe care vrem sa-l urmam. Terminam facultatea si ne aprofundam studiile, facem masterate si doctorate si apoi vine timpul sa muncim.

Imi amintesc cand mi-am luat licenta ca trebuia sa fac urmatorul pas, sa muncesc. Dar ce sa muncesc? cautam in ziare si pe site-uri dedicate joburi in domeniu, si nu gaseam, si atunci m-am gandit oare ce as putea face? si asa am ajuns sa lucrez pe domeniul comercial si economic desi sunt inginer.

Nu mi-a fost simplu si nici acum nu imi este dar aveam nevoie de bani, din ceva trebuie platite facturile, ceva trebuie sa faci, nu poti astepta sa-ti cada din cer.

Sunt destul de conservatoare, sunt la al doilea job, recunosc ca imi place stabilitatea, si ca de multe ori aleg stabilitatea decat un job care azi poate fi si maine nu.

Nu e jobul ideal, dar cand ma trezesc dimineata nu ma duc cu groaza la job, stiu ca e o noua zi, ca pot aparea probleme dar stiu ca sunt si capabila sa gasesc solutii, si chiar daca uneori zic „am avut o zi cat China” dupa o noapte de somn imi revin.

La primul job am avut o perioada groaznica, in care nu-mi doream sa mai merg la job, imi era extrem de greu dar am rezistat si in asemenea conditii dar cand s-a invit oportunitatea sa plec nu m-am uitat in urma, am pasit sigura spre altceva.

E important sa-ti placa ceea ce faci, sa nu simti jobul o povara grea, sa-ti placa sa muncesti, sa nu te complaci in anumite situatii la nesfarsit. Am vazut multe persoane pasionate de ceea ce fac, care nu s-ar vedea intr-un alt loc, jobul le aduce implinirea necesara. Pana la urma 80% din viata ne-o petrecem la job, colegii si locatia sunt o a doua casa pentru noi, uneori stam mai mult cu ei decat cu propria familie, iar daca relatiile nu sunt ok si suntem mereu nemultumiti jobul e o adevarata povara care ne poate duce la depresie.

In ziua de azi joburile bune se gasesc greu,un job bun e foarte vanat, lumea se bate pentru el, daca te uiti pe site-urile de profil nu prea ai ce sa alegi, vorba mea ” videochatul ne mananca viata”.

Evident ca muncim pentru bani, altfel am face volutariat, nu ne-ar trebui contract de munca, si ca in tara noastra joburile sunt slab platite, dar rau cu rau si mai rau fara de rau, nu prea putem zice nimic. Dar vorba unui coleg „o sa treaca si criza asta, trebuie sa vina si vremuri mai bune.”

Eu cred ca patronii nostrii nu ne pot plati la adevarata valoare, nu-si permit sa ne plateasca toate calitatile pe care le avem si nici nu ne iubesc asa de mult incat sa ne puna si pe noi printre prioritatile lor, altfel cum s-ar imbogatii ei? cum ar mai exista clase sociale ? dar totusi nu trebuie sa-si permita luxul de a-si bate joc de noi, eu cred ca roata pana la urma se intoarce si o sa ajunga si ei jos si noi deasupra.(poate nu in lumea asta, dar plata fara rasplata nu exista)

Sunteti multumiti de jobul pe care il aveti? Va impliniti prin munca? Ce faceti atunci cand munca va nemultumeste? va complaceti sau luati imediat atitudine?

 

 

 

 

Ce spui?

Care este jobul ideal pentru un barbat?

…despre femei se spune ca jobul ideal e shoppingul, un card cu acces la un cont plin si magazine multe unde sa cheltui banii si femeia e cea mai fericita.

dar…..ce job e ideal pentru un barbat?

Unii spun…!

unii  spun ca sunt  pretentioasa. altii  spun ca n-am avut noroc. unii  spun ce e al tau e pus de’o parte. altii spun ca lucrurile bune se obtin greu. unii  spun ca timpul meu inca n-a venit. altii  spun ca visez la un print, iar printii si printesele sunt doar in povesti. unii  spun ca niciodata nu e prea tarziu. altii  spun ca trebuie sa lupt pentru ceea ce-mi doresc. unii  spun ca fiecare are jumatatea lui. altii  spun ca nimeni nu scapa. unii  spun ca prea m-am obisnuit asa. altii  spun – cum poti trai asa? unii spun ca speranta moare ultima. altii  intreaba ce astepti? unii vor doar binele. altii sunt invidiosi. unii  sustin. altii  stigmatizeaza. unii se bucura pentru reusitele mele. altii nu m-au sustinut niciodata. unii profita. altii ma ignora. unii vor. altii m-au uitat. unii imi sunt prieteni. altii nu-mi vor fi niciodata. unii inceraca sa suplineasca. altii nu ma lasa sa plang. unii au vrut ce am avut eu. altii trec cu vederea. unii ma ocolesc. altii nici nu ma intalnesc. unii cred ca am probleme grave. altii se mira ca am atatea calitati. unii nu cred. altii cred in destin. unii ma judeca. altii ma iau asa cum sunt. unii vad si sufletul. altii vad doar carcasa. unii sufera. altii se bucura. unii nu ma lasa sa vorbesc. altii incearca sa alfe prea multe. unii imi cunosc parfumul. altii nu au simtit respiratia mea niciodata. unii cred ca n-as putea. altii fug cat colo. unii se bucura cand sunt trista. altii s-au saturat sa ma tot sustina. unii spun sa ma focusez pe lucruri mici. altii sa nu mai astept. unii spun sa-mi construiesc o cariera. altii spun sa iau o pauza. unii imi dau idei. altii imi fura idealuri.

iar eu?… eu spun ca nu toate se intampla. nu toti putem fi talentati. nu toti schiem. nu toti inotam. nu toti suntem destepti. nu toti avem casa dorita. nu putem fi toti la fel.

nu e de’ajuns sa-ti doresti. nu e de’ajuns sa lupti.

unele lucruri nu se intampla niciodata.

trebuie gasit un echilibru, trebuie sa gasesti inlocuitori la ceea ce nu poti avea. trebuie doar sa accepti si sa fi acceptat.

unii spun…..altii au spus…..eu o sa tac!

„Am atins pragul!”

Un drum lung, anevoios care a inceput intr-o zi de sambata, o frumoasa zi de toamna.

Era trecut de mijlocul lui septembrie, soarele insa binecuvanta lumea cu razele lui caldute, vantul de toamna iti aducea mireasma fructelor coapte in nari,   era momentul in care recoltele de pe camp se adunau bucata cu bucata. Hambarele oamenilor se umpleau. Campul devenise un adevarat furnicar. Fiecare om isi aduna recolta de porumb, cartofi, legume si fructe. carau totul de pe camp la casele lor, in saci tesuti, cosuri impletite din nuiele, in care trase de boi si vaci.

Tractoarele brazdau hotarele’n lung si-n lat, pregateau aratura si recolta pentru noul an. Era vremea cand totul se lucra organizat, uni arau, altii discuiau iau altii semanau graul pentru noul an.

La capatul satului, pe o ulita infundata, intr-o curte plina de animale sta o femeie alaturi de fiul sau. El se juca linistit prin curte,  sub parul care in acel an a facut  primele doua pere, mari, frumoase, galbene ca ceara, iar ea se ocupa de treburile gospodaresti. Trebuia sa aiba grija de copil, sa hraneasca animalele, sa faca curat in casa si seara sa-si astepte sotul de la camp cu o mancare calda.

Desi era foarte indemnatica de data asta lucrurile nu-i ieseau asa repede cum ar fi vrut. Se misca din ce in ce mai greu, simtea o ameteala si o durere violenta care-i strapungea pantecul la distante regulate de timp.

Aproape intrase in panica, sotul ei ara undeva pe camp iar copilul era prea mic sa o ajute, insa credinta in Dumnezeu o intarea si o ajuta.

Simtind ca nu se mai descurca singura a chemat in ajutor pe bunica copilului  care imediat a trimis dupa sotul fiicei sale sa vina cat mai curand acasa. Telefon nu era decat in comuna, iar cel mai apropiat spital era la 20 de kilometri.

A durat ceva pana a ajuns acasa sotul, care vazandu-si sotia in suferinta a pus-o de urgenta in tractor si a alergat spre cel mai apropiat punct telefonic, sa cheme salvarea.

Drumul a fost foarte greu, cu multe opriri. Drumul de tara, plin de gropi a accentuat suferinta femeii, durerile au devenit din ce in ce mai violente, simtea ca se desprinde o bucata  din ea.

Dupa cateva ore de mers au ajuns in comuna. Telefon era doar in primarie. Pana salvarea a raspuns la apelul sotului panicat si a preluat datele necesare ca sa ajunga la locul in care erau, sotia stand intr-o camera alaturata n-a mai putut indura sagetile care-i strapungeau trupul si a lasat sa se desprinda o bucata din ea.

O bucata de viata, un nou suflet, care urla din toti plamanii ” am sosit! bucurati-va”.

Asa am venit eu pe lume, intr-o seara de sambata, 20 septembrie, livrata direct in primarie, fara a astepta doctorul si moasa. Salvarea a ajuns dupa o ora de la apelul facut, a preluat-o pe mama impreuna cu mine si ne-a dus la spital.

Au trecut multi ani, parul acum e un pom mare care face umbra vara si ne da pere bune toamna, parintii sunt tot doi oameni care iubesc munca, care aduna si acum roadele toamnei.

Iar eu? Eu azi ma sarbatoresc.

Ideal ar fi sa fac ceva doar pentru mine, sa fiu undeva intr-un centru SPA, sa ma rasfat, sa uit de toti si de toate.

Ideal ar fi sa primesc cel mai mare buchet de flori prin curier.

Ideal ar fi sa am o petrecere surpriza.

Ideal ar fi sa fiu in bratele tale.

Realitatea e ca am gatit toata sambata, am facut multe bunaciuni si tort , ca  doar trebuie sa ma sarbatoresc la job si acasa. Petrecerea a inceput de duminica si presimt ca tine 3 zile. Azi acasa cu cativa prieteni, maine la job cu colegii si seara cu alti prieteni acasa, iar marti ma sarbatoresc cu familia.

Sper sa ma tina puterile si sa fac fata oboselii care deja s-a acumulat cam multa, ca nu in fiecare an” ating un prag”.

La multi ani Lilly!